Friday Witches Brew #2

Săptămâna asta am început să fiu mai atentă la ce citesc și la ce ascult, conștientă fiind de responsabilitatea de a da ceva frumos mai departe. E frumoasă responsabilitatea asta.

Luna septembrie, până acum, a fost o lună a deceselor, o lună mortuară în care parcă nicio haină nu s-a unduit exact pe trup. O lună în care sfârșiturile s-au precipitat aproape devastator, dar a rămas, undeva, o urmă de bucurie.

E ceva liniștitor în finaluri. E o lumină de caise coapte care apare doar atunci când mergi agale într-un cimitir sau pe un câmp funest. Un miros înțepător de cireșe amare și bujori. O grație efemeră, voluptoasă și vorace care pur și simplu pare preaplină.

E ceva liniștitor în finaluri. O seninătate consumatoare și necruțătoare ca o boală autoimună sau ca o mușcătură de căpușă supraponderală.

Săptămânile astea s-au simțit ca o erupție cutanată cu care te trezești peste noapte. Așa că recomandările (nu-mi place deloc acest cuvânt, dar nu găsesc unul mai bun acum) vor fi din acest spectru.

Peter Gundry - Land of Fire

o piesă care îmi trăiește sub piele ca o așchie pe care n-o poți îndepărta, și care, din când în când, mă mai înțeapă

Richard Brautigan (1935-1984) - The Sexual Accident

îl tot descopăr zilele astea, e un mare stigmatizat reprezentant al contraculturii anilor ’60 din Statele Unite

The sexual accident
that turned out to be your wife,
the mother of your children 
and the end of our life, is home
cooking dinner for all your friends.

Septologie (Editura Trei, colecția Anansi. World Fiction) - Jon Fosse

Voiam să recomand demența asta în 7 părți care i-a adus lui Jon Fosse Premiul Nobel pentru Literatură în 2023. Bine, nu doar asta, ci și dramaturgia și poemele, la care eu încă nu am ajuns. Dar pe care le am pe o listă absolut interminabilă de TBR.

Cele 7 părți au fost publicate în 3 volume (vizibile în poza de mai sus), fără punct, ca un flux subconștient continuu, ca o logoree meditativă în care personajele se confundă, se îmbină, se contrapun.

Septologia e autoreflexivă, stream-of-conscious like și se bazează pe foarte puțină acțiune și pe foarte multă disecție. Protagonistul, Asle, e un pictor în vârstă care trăiește aproape izolat într-un sat norvegian, iar povestea se desfășoară pe multiple planuri, într-o relație a lui cu Celălalt, tot Asle, un alter-ego dintr-o altă dimensiune care a făcut alte alegeri în viață.

Recomand acest roman fluviu ca o emanație agresiv-introspectivă care a apărut și la noi, la Editura Trei, colecția Anansi. World Fiction.

Dogtooth (2009), regia Yorgos Lanthimos

Sunt o mare fană Lanthimos și am văzut aproape toate filmele pe care le-a regizat, inclusiv pe cele noi, în colaborare cu Emma Stone.

Dogtooth l-a consacrat pe Lanthimos și a câștigat Premiul Un Certain Regard la Cannes în 2009 și a fost nominalizat la Oscar pentru Cel mai bun film străin.

Un microcosmos distopic în care familia (părinții) controlează absolut tot ceea ce gândesc și trăiesc cei trei copii (un băiat și două fete), în care discursul tatălui se bazează pe pericolele externe la care ei sunt expuși dacă ies din perimetrul izolat al casei. Tot tatăl le explică faptul că pot părăsi burta domestică și călduță atunci când le cade caninul, un eveniment inventat tocmai pentru a menține controlul.

Un film într-o atmosferă profund clinică, o satiră dramatică și o violență prozaică gândite aproape matematic, didactic, în care cele mai bazale gesturi au o semiologie proprie.

Cine controlează limbajul, controlează realitatea și sensul, putem spune, iar adevărul poate fi cu ușurință prefabricat, regizat. Fără să evite sexualitatea, trauma și haosul, Lanthimos arată și modul în care poate funcționa eliberarea din prizonierat.

Un fel de mit al peșterii distorsionat, pe alocuri grotesc. Și sublim.

Dogtooth este chiar în perioada aceasta disponibil pe MUBI. Give it a shot!

Shower me with likes, shares and subscribe.

Until next time,

Alexandra (zisă și Anastasia)